Tot timpul am scris , am scris în așa mod de multe ori dar pentru mine, nu m-am gândit niciodată să expun file din jurnalul meu propriu undeva în public, însă azi nu cunosc motivul care m-a făcut să le expun. Poate că acum nu am nici cuvinte pentru a spune ceva, ceva deosebit, înțeles și plăcut altora. Poate că cineva nu este cunoscut cu povestea mea dar îmi este greu acum să povestesc despre toate ce s-au întâmplat… A-și putea spune succint la vârsta mea majoritatea tinerilor suferă din dragoste, și eu ca majoritatea din ei nu am fost cruțată de acest sentiment. Unii ar putea vorbi la nesfârșit despre acest sentiment numai cu cuvinte frumoase, însă majoritatea din ei suferă din cauza Lui. Dar apare întrebarea „Care este motivul?„ nimeni nu știe răspunsul, nimeni nu poate nici măcar să definească acest sentiment, unicul răspuns e că; El nici odată nu vine singur mereu e însoțit de camarazi, ca durerea, lacrimile, gelozia, ura, tristețe, chiar și zâmbete. Dar de cele mai multe ori iubirea ne aduce doar suferințe, durere și lacrimi, multe lacrimi urmate de regrete și o suferință foarte adâncă. Oamenii sunt diferiți de aceea au reacții diferite, unii se inhibă și pierd încrederea în lumea ce îi înconjoară, alții încearcă să-și găsească alți parteneri, unii își îneacă durerea în băuturi, alții ajung la sinucidere, dar de cele mai multe ori oamenii trăiesc cu această suferință veșnic chiar dacă în viața lor s-au schimbat multe lucruri. Amintirile plăcute se uită ușor, iar cele neplăcute nu se uită nici-odată mai ales cele provocate de persoana iubită. Da, ca și fiecare am și eu așa amintiri, amintiri care provoacă atâta durere și care nu se vor uita niciodată. Și poate că acum apare ideea că „ există și oameni fericiți, oameni care și-au schimbat viitorul și acum zâmbesc„ noi însă nu ne dăm seama nici pe aproape că undeva în adâncul sufletului durerea a rămas și doar atunci când ne amintim de ea, ea iese la iveală. Noi avem atâtea măști și pentru a ne crede fericiți noi ne folosim de ele. E greu… e foarte greu.. atunci când te crezi fericit de fapt îți îmbraci o mască, una din alea cu zâmbet, dar atunci când ești trist? Tristețea nu are mască, e un sentiment aparte provenit din interior. Mulți au încercat să-i ornamenteze o figură dar curajul lor a eșuat. Chiar și atunci când îți pui o mască tristă intenționat pari caraghios, și toți î-ți zâmbesc.

Acum vorbind despre aceasta chiar că m-a cuprins tristețea, și mi-am adus aminte de lucruri foarte dureroase, a-și putea să m-ă fac că le-am uitat ași putea să îmbrac o mască, de fapt asta și fac, dar atunci când sunt singură ea mă irită pe față și eu o dau jos… E atât de bine fără ea și e atât de comod, mi-ași fi dorit să nu o mai port însă nu pot, fără ea a-și părea un om pierdut, un om părăsit, fără ea am chipul atât de urâcios încât a-și fi speriat toată lumea din jurul meu.

A-și fi putut scrie atât de mult însă mi-a obosit privirea, și amintirile m-au copleșit și nici nu m-ă simt bine…

08/04/11-23:40