Copila de la orfelinat

Avea ochii triști și privirea îngândurată,
Î-și pierduse curajul cel de altă dată,
Îngâna ceva la a ei vioară,
O melodie sumbră și foarte amară,
Î-mi părea copila că e atât de tristă,
De pe chipul ei puteai să o citești,
Era copleșită și foarte închisă,
Era dureros chiar să o privești ,
Î-și ridicase ochii plini de amărăciune,
Și mă privea ca pe o fantomă,
E-ar eu îi făcusem o mică plecăciune,
Chiar de î-mi păru că e o „protomă”,
Sărmana copilă î-mi părea distrusă,
Nu avea putere nici să î-mi vorbească,
Nu era micuța doar-ă indispusă,
Nici nu știa cum e să zâmbească,
Fusese abandonată chiar din prima zi,
Nu reușise nici lumina să vadă,
Povestea ei chiar m-ă îngrozi,
Fusese găsita într-o urnă pe stradă,
Pe tatăl ei ni-ci nu-l cunoștea,
Nu știa măcar nici cum se numește
Fiind-că o părăsise când auzise de ea
Și nici mama ei nu o m-ai dorește,
Însă în mintea micuței vocea îi m-ai persista,
Cu toate că erau cuvinte dureroase,
În care se spunea…
”Î-mi pare rău micuțo dar nu pot să te cresc”
Și acum aceste-a o dezamăgesc,
Ea crede că cândva o să-și revadă mama,
Care o să vină de aici să o ea,
O să aibă o viață frumoasă ”aidoma”,
Și mereu la aceasta visa și se încuraja,
Aici la orfelinat nimeni nu o iubea
Și se simțea străină în această lume,
Și-n fiecare seară micuța se ruga,
Să-i vină mama să-i pună măcar nume,
Fiind-că nici pe acesta ea nu îl avea,
I-ar camera în care stătea era atât de goală,
Doar un pătucean și a ei vioară,
Fusese găsită într-o zi de iarnă, o zi friguroasă,
Și acum micuța suferea de-o boală foarte dureroasă,
Aici nimeni nu o învățaseră nici să se îmbrace,
Dar că e bolnavă nici nu-și aminteau,
Era doar lăsată câte odată să se plimbe încolo și încoace,
Când ceilalți copii de la orfelinat dormeau,
Nu era lăsată cu nimeni să se joace,
Și când ea plângea chiar și o băteau,
Și toți așteptau de mult ca să moară,
Căci era hrănită pe zi o singură dată,
Și la ea în cameră eram pentru prima oară
Cei de aici o urau iar de familie era abandonată,
Urma să vin să o m-ai vizitez
Și chiar să o i-au la mine acasă,
I-ar după aceea începusem și să o visez,
Așteptam cu ne-răbdare următoarea dată,
Însă ea murise chiar a doua zi,
Fusesem prin telefon de cineva anunțată…

Smântâna Marina
13.06.2011
01:03

Cel mai bun prieten - singurătatea

De multe ori oamenii nici nu-și dau seama cât de multă suferință provoacă persoanelor dragi, prin comportament, vorbire, cuvinte, priviri chiar și prin tăcere oamenii provoacă durere… Și atunci când treci prin aceste momente nu-mai atunci înțelegi cu adevărat că viața e un adevărat coșmar în care ne trezim în fiecare dimineață trăindu-ne clipele monoton și murdar. Fiecare gând, fiecare vorbă s-au privire e plină de murdărie. Nu suntem capabili de nimic fiind-că nu știm nimic și cât de deștepți nu ne-am considera asta nu e decât o mască și m-ai murdară și mai hidoasă decât ce-a pe acre o avem. Nu există oameni deștepți lumea e o nemernicie fără de scăpare. Și cât de mult nu ne-am plânge pentru durerea pe care o avem nimeni nu ne va susține cu adevărat totul este pentru o primi ceva în schimb, egoismul uman nu permite nimănui să fie bun chiar nici cu el însu-și.

Stau la un pas de ceea ce a putea avea mai frumos și mai bun pentru mine însă sumedeniile de motive ne-întemeiate acoperă ceea ce am putea numi fericire. Văd atâta nelegiuire încât totul în jur mi se pare trădător, artificial și fără rost. Copacii care se schimbă prin atâtea cicluri, florile care ne uimesc, timpul schimbător, întreaga natură mi se pare artificială și trădătoare, încât cred că dacă m-aș trezi într-o noapte pe la ora 3 s-au 4 și ași încerca să filozofez la tulpina unui copac el s-ar întoarce și miar vorbi grosolan alungându-mă la culcare, s-au dacă aș dori să rup o floare ea m-ar mușca dureros. E o lume pe care nu o cunosc dacă privesc cu ochii treji, e o lume pe care nu am cunoscut-o nici odată. Persoanele pe care î-mi pare că le cunosc foarte bine de fapt nu le cunosc nici un pic, nici eu nu m-ă cunosc! Ce-a care umbla odată cu cosițe blonde-aurii, cu rochițe noi în pantofei de lac, cu zâmbet dulce și cu priviri șirete astăzi chiar dacă m-aș privi ore întregi în oglindă nu ași m-ai recunoaște nimic din ceea ce a fost. Oare ce sa întâmplat? Unde a dispărut acel copil ștrengăreț și zglobiu de altă dată? S-a prefăcut într-o domnișoară una veselă la exterior însă plină de tăciune în interior, plină de durere și mister, a cărei elemente trag fiecare în părți diferite, ochii spun una, inima alta, buzele vorbesc de la ele, gândul stă undeva într-un colț punând ceva la cale, picioarele duc acolo unde vor, iar mâinile doar mai fac ceea ce le-au rămas să facă.

Și toate acestea doar pentru a ajunge la piedistal în vârful cel m-ai de sus.

10.06.11