Prin ploaie

De ieri a început să ploaie și plouă în continuu

E trist afară, întunecat și e pustiu,

Iar picăturile cad reci și singuratice

I-mi este frig i-mi este trist deja e și târziu,

Și din tăcerea rece întunecoasă

Zăresc prin ploaie chipul dulce al tău,

Întindu-ți mâna fină răcoroasă,

Eu o simți încet peste obrazul meu,

Erai atât de rece erai și singuratic,

Aveai privirea tristă și-obosită,

Erai cu haine ude păreai un pic sălbatic,

Cu vocea tremurândă cu gura amorțită,

Stăteai în fața mea ca o fantomă,

Și așteptai să te invit în casă,

Eram asemenea unui chip protomă,

Eram în haine albe și mă vedeai frumoasă ,

Stăteam tăcuți și în ochi ne priveam,

Și nu știam să scoatem un cuvânt,

Stăteam nedumeriți și nu înțelegeam,

De parcă ne aflam într-un labirint,

Eu te priveam atât de-atent pe tine,

Și nu înțelegeam ce-ascundeau ochii tăi,

Erai nedumerit și te uitai la mine,

Și tu nu-nțelegeai ce căutau ochii mei,

Te căutau pe tine cel de altă dată,

Cu vocea blândă, surâs atrăgător,

Îți căutau privirea ce-a dulce fermecată,

Când tu erai atât de înțelegător.

09.04.2011

Suferinda domniță

Și de mai ieri stătea în casă,

Cu ochii ei pierduți la geam

Înțelegea că nimănui nu-i pasă

Însă speranța nu-și pierdea,

Avea privirea foarte dulce,

Cu fața fină și plăcută,

Era obosită și trebuia să meargă să se culce

Ea însă era c-am prea tăcută,

De obicei la ora aceasta -

în patul ei de mult stătea

Acum ea însă m-ai și plângea,

Era atât de trist s-o vezi,

Și nu putea-i deloc să crezi -

că asta ei i se-ntâmpla,

Stăte-a cu o poză înainte,

Plângea dar fără de cuvinte,

Alături avea perna udă,

Și-n casă era o atmosferă sumbră,

Nu m-ai era ca altădată,

Mereu cu zâmbet, aranjată,

Era drăguță și așa ,

Dar inima i se rupea,

Și ce privire m-ai avea!

Acum nimic nu m-ai dorea,

Jos m-ai era și o scrisoare,

Se vede că pe ea scria ceva,

Alături geanta aruncată,

Și o oglindă jos crăpată,

Poze peste tot erau,

În cămin lucruri ardeau,

Peste tot pixuri, caiete ,

Foi aruncate și pete,

Avea mâini însângerate,

Și picioare camuflate,

Ea, însă chiar suferea…

Eu, m-am apropiat încet de ea,

Îi aduceam înc-o scrisoare,

Dar, mă temeam să i-o întind,

Era distrusă și așa,

Doream cumva să o ajut,

Însă eram și eu un pic tăcut,

Și ne spunându-i nici un cuvânt

I-am întins scrisoarea și m-am întors plecând…

Lăsând-o în urmă plângând.

09.04.2011

Da … uneori chiar e greu să scrii ceva. Iar atunci când m-ai ești și criticată pentru ceea ce scrii chiar că e greu să te exprimi. E atât de greu să spui ce simți atunci când speranța către viitor e pierdută. Poate că pentru unii numai simplul gând la moarte îi face să se cutremure pentru alții însă acest gând e un fel de euforie. Câte odată poate chiar că aș dori să arunc acest gând fiind-că adesea din cauza lui ajung în așa stare ca acum. Pe o perioadă de timp am pierdut sensul vieții, și cad în starea în care a-și dori să stau singură, tăcută… În astfel de momente nu pot realiza nimic, nu am gust de mâncare, de a privi filme sau de a face orice alt lucru mărunt. Adesea în așa cazuri pictam, acum, nu am dorința să pictez ba chiar nici pensula nu o m-ai pot ținea în mână, am impresia că nu am pictat nici odată și am uitat chiar și combinația culorilor. Nopțile grele pline de coșmaruri, lipsurile de la perechi, discuțiile plictisitoare, au năvălit asupra mea de parcă și-au găsit cuibul în care se simt confortabil. Oamenii î-mi provoacă greață nu am dorința de ai m-ai vedea, ași dori să mă trezesc pe o insulă departe de lume departe de cea ce ne înconjoară, departe de această mizerie insuportabilă, de tehnologiile noi care î-ți distrug viața, departe de oameni și de privirile lor. Într-o lume în care iubești singurătatea nu poți să te simți comod, între oameni te simți plictisit…

08/04/2011 23.08

De ce iubim bărbații?

Pentru că, au mâinile aspre și cu diferite bătături,

Pentru că, î-și aranjează părul doar atunci când le fac pe plac femeilor,

Pentru că, nu stau ore întregi dimineața ca să se fardeze sau nu merg să-și facă unghiile la diferite saloane.

Pentru că, au păr pe tot corpul dar nu-și fac griji pentru aceasta,

Pentru că, se bărbieresc doar atunci când tu faci scandal că barba lor te irită,

Pentru că, fac dușuri rapide și î-și spală chiloții după aceasta,

Pentru că, aruncă ciorapi murdari prin toate colțurile casei,

Pentru că, îți spun în ce să te îmbraci atunci când ieși undeva cu ei,

Pentru că, nu pierd timpul la cumpărături, nu privesc reviste de modă și nu le place să-și asorteze hainele cu diferite culori.

Pentru că te privesc drept în ochi foarte mult timp.

Pentru că atunci când fac vrio greșeală î-ți zâmbesc dulce și fermecător.

Pentru că îți spun că te iubesc atunci când nu mai au cuvinte,

Pentru că, atunci când vin obosiți de undeva î-și aruncă hainele prin toată casa,

Pentru că, ascultă muzică stranie și te invită și pe tine să o asculți,

Pentru că, totdeauna atunci când mănâncă îți spun cât de satisfăcuți sunt,

Pentru că, noaptea sforăie îngrozitor și îți trag plapuma de pe tine,

Pentru că, dimineața când sună alarma o mai pun pe 5 min. și te cuprind strâns sărutându-te pe umăr,

Tot timpul am scris , am scris în așa mod de multe ori dar pentru mine, nu m-am gândit niciodată să expun file din jurnalul meu propriu undeva în public, însă azi nu cunosc motivul care m-a făcut să le expun. Poate că acum nu am nici cuvinte pentru a spune ceva, ceva deosebit, înțeles și plăcut altora. Poate că cineva nu este cunoscut cu povestea mea dar îmi este greu acum să povestesc despre toate ce s-au întâmplat… A-și putea spune succint la vârsta mea majoritatea tinerilor suferă din dragoste, și eu ca majoritatea din ei nu am fost cruțată de acest sentiment. Unii ar putea vorbi la nesfârșit despre acest sentiment numai cu cuvinte frumoase, însă majoritatea din ei suferă din cauza Lui. Dar apare întrebarea „Care este motivul?„ nimeni nu știe răspunsul, nimeni nu poate nici măcar să definească acest sentiment, unicul răspuns e că; El nici odată nu vine singur mereu e însoțit de camarazi, ca durerea, lacrimile, gelozia, ura, tristețe, chiar și zâmbete. Dar de cele mai multe ori iubirea ne aduce doar suferințe, durere și lacrimi, multe lacrimi urmate de regrete și o suferință foarte adâncă. Oamenii sunt diferiți de aceea au reacții diferite, unii se inhibă și pierd încrederea în lumea ce îi înconjoară, alții încearcă să-și găsească alți parteneri, unii își îneacă durerea în băuturi, alții ajung la sinucidere, dar de cele mai multe ori oamenii trăiesc cu această suferință veșnic chiar dacă în viața lor s-au schimbat multe lucruri. Amintirile plăcute se uită ușor, iar cele neplăcute nu se uită nici-odată mai ales cele provocate de persoana iubită. Da, ca și fiecare am și eu așa amintiri, amintiri care provoacă atâta durere și care nu se vor uita niciodată. Și poate că acum apare ideea că „ există și oameni fericiți, oameni care și-au schimbat viitorul și acum zâmbesc„ noi însă nu ne dăm seama nici pe aproape că undeva în adâncul sufletului durerea a rămas și doar atunci când ne amintim de ea, ea iese la iveală. Noi avem atâtea măști și pentru a ne crede fericiți noi ne folosim de ele. E greu… e foarte greu.. atunci când te crezi fericit de fapt îți îmbraci o mască, una din alea cu zâmbet, dar atunci când ești trist? Tristețea nu are mască, e un sentiment aparte provenit din interior. Mulți au încercat să-i ornamenteze o figură dar curajul lor a eșuat. Chiar și atunci când îți pui o mască tristă intenționat pari caraghios, și toți î-ți zâmbesc.

Acum vorbind despre aceasta chiar că m-a cuprins tristețea, și mi-am adus aminte de lucruri foarte dureroase, a-și putea să m-ă fac că le-am uitat ași putea să îmbrac o mască, de fapt asta și fac, dar atunci când sunt singură ea mă irită pe față și eu o dau jos… E atât de bine fără ea și e atât de comod, mi-ași fi dorit să nu o mai port însă nu pot, fără ea a-și părea un om pierdut, un om părăsit, fără ea am chipul atât de urâcios încât a-și fi speriat toată lumea din jurul meu.

A-și fi putut scrie atât de mult însă mi-a obosit privirea, și amintirile m-au copleșit și nici nu m-ă simt bine…

08/04/11-23:40

Chip plin de tristeţe

Cât sunt de singură acum, doar eu ştiu,
Priveliştea e tăcută, în jur e doar pustiu.
Cu ce am greşit? să fiu tratată aşa?
S-au poate te deranjează simpla prezenţă a mea?
Cât e de greu să spun un cuvânt,
E mult m-ai uşor s-ă mă-ntorc s-ă mă vezi plecând,
I-ar eu să m-ă gândesc la privirea ta,
Cum poate întâmplător ar privi în urma mea.
Dar nu e nimeni, nimeni s-ă mă urmărească,
Cu ochii dulci s-ă mă copleşească.
Te caut, te caut peste tot dar e în zadar,
Gândul meu e doar un gând fugar.
E trist s-ă te gândeşti când eşti singur pe lume,
Şi nimeni nu î-ţi pronunţă al tău simplu nume,
Şi nimeni nu se gândeşte la durerea ta ,
Şi la suferinţa care î-ţi cuprinde inima,
Toţi te cred meschin , urât, răutăcios ,
Că eşti o catastrofă, un suflet păcătos,
Se uită la tine ca la o străină,
Cu privirea lor perversă şi venină!
Dar ce-i deranjează, simpla prezenţă a mea?
De se holbează la mine cu privirea lor grea?
Şi tu eşti meschin de-i susţii pe toţi,
Tu-i crezi atrăgători…D-ar ei sunt nişte hoţi!
Au sute de măşti perverse, urâte,
Cu chip dezgustător cu feţe cioplite,
Chiar prin întuneric se văd a lor umbre,
Privirile lor sunt reci şi sunt sumbre…
Şi eu cu a mea prezenţă, eu să te irit?
Când am privirea dulce şi ştii cât te-am iubit!
Eu, care te susţin la bine şi la rău…
S-ă mă dai la o-parte s-ă mă scoţi din gândul tău ?
Poate după ce nu voi m-ai exista ,
Î-ţi vei aduce aminte de mine şi vei regreta,
Vei regreta amarnic că m-ai pierdut
S-au poate mă greşesc , tu mă vei uita -
- considerându-mă a un simplu trecut ..

04/04/2011 00:15
Smântâna Marina

Am fost așa mereu

Și iarăși e noapte , e frig și e trist,

Timpul e rece, tremurător, pesimist,

I-ar eu cu privirea caut ceva ,

Trupul tău, ochii tăi , vocea ta,

Caut mângâiere, în neant în ceață,

Dar în jurul meu e totul de gheață,

Timpul, visul, privirea , dorul,

Totul e spulber gândul ,amorul ,

A-și înceta să caut cu ochii,

A-și înceta să doresc să te-apropii ,

A-și înceta să m-ă cred vinovată ,

Dacă în urmă n-ar rămâne vri-o pată,

Am obosit de atâta tăcere,

De frică, de certuri și de durere,

Sunt ostenită de a me-a privire,

De vorbe, de vise și de amintire,

Am obosit de această viață,

Că-ci e scufundată intr-o mare ceață,

E tristă, perversă,și nare morală ,

Că-ci ceia ce fac e o mare greșeală,

Nu pot! Nu vreau! Nu m-ai privesc!

Nu văd… nu știu … nu m-ai doresc,

Sunt tristă , pasivă și sunt confuză ,

Puțin ne înțeleasă, puțin c-am ursuză,

Dar așa sunt eu, așa am fost mereu,

În viața ta, în prezența ta și în gândul tău ,

Nu văd vreo greșeală, să mă schimb nu pot,

Ți-am dat tot ce am, acum ți-am dat tot,

Privirea, curajul,gândirea, tăcutul,

Ideile, dragostea chiar și sărutul ….

01/04/11

23:11