Copila de la orfelinat

Avea ochii triști și privirea îngândurată,
Î-și pierduse curajul cel de altă dată,
Îngâna ceva la a ei vioară,
O melodie sumbră și foarte amară,
Î-mi părea copila că e atât de tristă,
De pe chipul ei puteai să o citești,
Era copleșită și foarte închisă,
Era dureros chiar să o privești ,
Î-și ridicase ochii plini de amărăciune,
Și mă privea ca pe o fantomă,
E-ar eu îi făcusem o mică plecăciune,
Chiar de î-mi păru că e o „protomă”,
Sărmana copilă î-mi părea distrusă,
Nu avea putere nici să î-mi vorbească,
Nu era micuța doar-ă indispusă,
Nici nu știa cum e să zâmbească,
Fusese abandonată chiar din prima zi,
Nu reușise nici lumina să vadă,
Povestea ei chiar m-ă îngrozi,
Fusese găsita într-o urnă pe stradă,
Pe tatăl ei ni-ci nu-l cunoștea,
Nu știa măcar nici cum se numește
Fiind-că o părăsise când auzise de ea
Și nici mama ei nu o m-ai dorește,
Însă în mintea micuței vocea îi m-ai persista,
Cu toate că erau cuvinte dureroase,
În care se spunea…
”Î-mi pare rău micuțo dar nu pot să te cresc”
Și acum aceste-a o dezamăgesc,
Ea crede că cândva o să-și revadă mama,
Care o să vină de aici să o ea,
O să aibă o viață frumoasă ”aidoma”,
Și mereu la aceasta visa și se încuraja,
Aici la orfelinat nimeni nu o iubea
Și se simțea străină în această lume,
Și-n fiecare seară micuța se ruga,
Să-i vină mama să-i pună măcar nume,
Fiind-că nici pe acesta ea nu îl avea,
I-ar camera în care stătea era atât de goală,
Doar un pătucean și a ei vioară,
Fusese găsită într-o zi de iarnă, o zi friguroasă,
Și acum micuța suferea de-o boală foarte dureroasă,
Aici nimeni nu o învățaseră nici să se îmbrace,
Dar că e bolnavă nici nu-și aminteau,
Era doar lăsată câte odată să se plimbe încolo și încoace,
Când ceilalți copii de la orfelinat dormeau,
Nu era lăsată cu nimeni să se joace,
Și când ea plângea chiar și o băteau,
Și toți așteptau de mult ca să moară,
Căci era hrănită pe zi o singură dată,
Și la ea în cameră eram pentru prima oară
Cei de aici o urau iar de familie era abandonată,
Urma să vin să o m-ai vizitez
Și chiar să o i-au la mine acasă,
I-ar după aceea începusem și să o visez,
Așteptam cu ne-răbdare următoarea dată,
Însă ea murise chiar a doua zi,
Fusesem prin telefon de cineva anunțată…

Smântâna Marina
13.06.2011
01:03

Cel mai bun prieten - singurătatea

De multe ori oamenii nici nu-și dau seama cât de multă suferință provoacă persoanelor dragi, prin comportament, vorbire, cuvinte, priviri chiar și prin tăcere oamenii provoacă durere… Și atunci când treci prin aceste momente nu-mai atunci înțelegi cu adevărat că viața e un adevărat coșmar în care ne trezim în fiecare dimineață trăindu-ne clipele monoton și murdar. Fiecare gând, fiecare vorbă s-au privire e plină de murdărie. Nu suntem capabili de nimic fiind-că nu știm nimic și cât de deștepți nu ne-am considera asta nu e decât o mască și m-ai murdară și mai hidoasă decât ce-a pe acre o avem. Nu există oameni deștepți lumea e o nemernicie fără de scăpare. Și cât de mult nu ne-am plânge pentru durerea pe care o avem nimeni nu ne va susține cu adevărat totul este pentru o primi ceva în schimb, egoismul uman nu permite nimănui să fie bun chiar nici cu el însu-și.

Stau la un pas de ceea ce a putea avea mai frumos și mai bun pentru mine însă sumedeniile de motive ne-întemeiate acoperă ceea ce am putea numi fericire. Văd atâta nelegiuire încât totul în jur mi se pare trădător, artificial și fără rost. Copacii care se schimbă prin atâtea cicluri, florile care ne uimesc, timpul schimbător, întreaga natură mi se pare artificială și trădătoare, încât cred că dacă m-aș trezi într-o noapte pe la ora 3 s-au 4 și ași încerca să filozofez la tulpina unui copac el s-ar întoarce și miar vorbi grosolan alungându-mă la culcare, s-au dacă aș dori să rup o floare ea m-ar mușca dureros. E o lume pe care nu o cunosc dacă privesc cu ochii treji, e o lume pe care nu am cunoscut-o nici odată. Persoanele pe care î-mi pare că le cunosc foarte bine de fapt nu le cunosc nici un pic, nici eu nu m-ă cunosc! Ce-a care umbla odată cu cosițe blonde-aurii, cu rochițe noi în pantofei de lac, cu zâmbet dulce și cu priviri șirete astăzi chiar dacă m-aș privi ore întregi în oglindă nu ași m-ai recunoaște nimic din ceea ce a fost. Oare ce sa întâmplat? Unde a dispărut acel copil ștrengăreț și zglobiu de altă dată? S-a prefăcut într-o domnișoară una veselă la exterior însă plină de tăciune în interior, plină de durere și mister, a cărei elemente trag fiecare în părți diferite, ochii spun una, inima alta, buzele vorbesc de la ele, gândul stă undeva într-un colț punând ceva la cale, picioarele duc acolo unde vor, iar mâinile doar mai fac ceea ce le-au rămas să facă.

Și toate acestea doar pentru a ajunge la piedistal în vârful cel m-ai de sus.

10.06.11

Prin ploaie

De ieri a început să ploaie și plouă în continuu

E trist afară, întunecat și e pustiu,

Iar picăturile cad reci și singuratice

I-mi este frig i-mi este trist deja e și târziu,

Și din tăcerea rece întunecoasă

Zăresc prin ploaie chipul dulce al tău,

Întindu-ți mâna fină răcoroasă,

Eu o simți încet peste obrazul meu,

Erai atât de rece erai și singuratic,

Aveai privirea tristă și-obosită,

Erai cu haine ude păreai un pic sălbatic,

Cu vocea tremurândă cu gura amorțită,

Stăteai în fața mea ca o fantomă,

Și așteptai să te invit în casă,

Eram asemenea unui chip protomă,

Eram în haine albe și mă vedeai frumoasă ,

Stăteam tăcuți și în ochi ne priveam,

Și nu știam să scoatem un cuvânt,

Stăteam nedumeriți și nu înțelegeam,

De parcă ne aflam într-un labirint,

Eu te priveam atât de-atent pe tine,

Și nu înțelegeam ce-ascundeau ochii tăi,

Erai nedumerit și te uitai la mine,

Și tu nu-nțelegeai ce căutau ochii mei,

Te căutau pe tine cel de altă dată,

Cu vocea blândă, surâs atrăgător,

Îți căutau privirea ce-a dulce fermecată,

Când tu erai atât de înțelegător.

09.04.2011

Suferinda domniță

Și de mai ieri stătea în casă,

Cu ochii ei pierduți la geam

Înțelegea că nimănui nu-i pasă

Însă speranța nu-și pierdea,

Avea privirea foarte dulce,

Cu fața fină și plăcută,

Era obosită și trebuia să meargă să se culce

Ea însă era c-am prea tăcută,

De obicei la ora aceasta -

în patul ei de mult stătea

Acum ea însă m-ai și plângea,

Era atât de trist s-o vezi,

Și nu putea-i deloc să crezi -

că asta ei i se-ntâmpla,

Stăte-a cu o poză înainte,

Plângea dar fără de cuvinte,

Alături avea perna udă,

Și-n casă era o atmosferă sumbră,

Nu m-ai era ca altădată,

Mereu cu zâmbet, aranjată,

Era drăguță și așa ,

Dar inima i se rupea,

Și ce privire m-ai avea!

Acum nimic nu m-ai dorea,

Jos m-ai era și o scrisoare,

Se vede că pe ea scria ceva,

Alături geanta aruncată,

Și o oglindă jos crăpată,

Poze peste tot erau,

În cămin lucruri ardeau,

Peste tot pixuri, caiete ,

Foi aruncate și pete,

Avea mâini însângerate,

Și picioare camuflate,

Ea, însă chiar suferea…

Eu, m-am apropiat încet de ea,

Îi aduceam înc-o scrisoare,

Dar, mă temeam să i-o întind,

Era distrusă și așa,

Doream cumva să o ajut,

Însă eram și eu un pic tăcut,

Și ne spunându-i nici un cuvânt

I-am întins scrisoarea și m-am întors plecând…

Lăsând-o în urmă plângând.

09.04.2011

Da … uneori chiar e greu să scrii ceva. Iar atunci când m-ai ești și criticată pentru ceea ce scrii chiar că e greu să te exprimi. E atât de greu să spui ce simți atunci când speranța către viitor e pierdută. Poate că pentru unii numai simplul gând la moarte îi face să se cutremure pentru alții însă acest gând e un fel de euforie. Câte odată poate chiar că aș dori să arunc acest gând fiind-că adesea din cauza lui ajung în așa stare ca acum. Pe o perioadă de timp am pierdut sensul vieții, și cad în starea în care a-și dori să stau singură, tăcută… În astfel de momente nu pot realiza nimic, nu am gust de mâncare, de a privi filme sau de a face orice alt lucru mărunt. Adesea în așa cazuri pictam, acum, nu am dorința să pictez ba chiar nici pensula nu o m-ai pot ținea în mână, am impresia că nu am pictat nici odată și am uitat chiar și combinația culorilor. Nopțile grele pline de coșmaruri, lipsurile de la perechi, discuțiile plictisitoare, au năvălit asupra mea de parcă și-au găsit cuibul în care se simt confortabil. Oamenii î-mi provoacă greață nu am dorința de ai m-ai vedea, ași dori să mă trezesc pe o insulă departe de lume departe de cea ce ne înconjoară, departe de această mizerie insuportabilă, de tehnologiile noi care î-ți distrug viața, departe de oameni și de privirile lor. Într-o lume în care iubești singurătatea nu poți să te simți comod, între oameni te simți plictisit…

08/04/2011 23.08

De ce iubim bărbații?

Pentru că, au mâinile aspre și cu diferite bătături,

Pentru că, î-și aranjează părul doar atunci când le fac pe plac femeilor,

Pentru că, nu stau ore întregi dimineața ca să se fardeze sau nu merg să-și facă unghiile la diferite saloane.

Pentru că, au păr pe tot corpul dar nu-și fac griji pentru aceasta,

Pentru că, se bărbieresc doar atunci când tu faci scandal că barba lor te irită,

Pentru că, fac dușuri rapide și î-și spală chiloții după aceasta,

Pentru că, aruncă ciorapi murdari prin toate colțurile casei,

Pentru că, îți spun în ce să te îmbraci atunci când ieși undeva cu ei,

Pentru că, nu pierd timpul la cumpărături, nu privesc reviste de modă și nu le place să-și asorteze hainele cu diferite culori.

Pentru că te privesc drept în ochi foarte mult timp.

Pentru că atunci când fac vrio greșeală î-ți zâmbesc dulce și fermecător.

Pentru că îți spun că te iubesc atunci când nu mai au cuvinte,

Pentru că, atunci când vin obosiți de undeva î-și aruncă hainele prin toată casa,

Pentru că, ascultă muzică stranie și te invită și pe tine să o asculți,

Pentru că, totdeauna atunci când mănâncă îți spun cât de satisfăcuți sunt,

Pentru că, noaptea sforăie îngrozitor și îți trag plapuma de pe tine,

Pentru că, dimineața când sună alarma o mai pun pe 5 min. și te cuprind strâns sărutându-te pe umăr,

Tot timpul am scris , am scris în așa mod de multe ori dar pentru mine, nu m-am gândit niciodată să expun file din jurnalul meu propriu undeva în public, însă azi nu cunosc motivul care m-a făcut să le expun. Poate că acum nu am nici cuvinte pentru a spune ceva, ceva deosebit, înțeles și plăcut altora. Poate că cineva nu este cunoscut cu povestea mea dar îmi este greu acum să povestesc despre toate ce s-au întâmplat… A-și putea spune succint la vârsta mea majoritatea tinerilor suferă din dragoste, și eu ca majoritatea din ei nu am fost cruțată de acest sentiment. Unii ar putea vorbi la nesfârșit despre acest sentiment numai cu cuvinte frumoase, însă majoritatea din ei suferă din cauza Lui. Dar apare întrebarea „Care este motivul?„ nimeni nu știe răspunsul, nimeni nu poate nici măcar să definească acest sentiment, unicul răspuns e că; El nici odată nu vine singur mereu e însoțit de camarazi, ca durerea, lacrimile, gelozia, ura, tristețe, chiar și zâmbete. Dar de cele mai multe ori iubirea ne aduce doar suferințe, durere și lacrimi, multe lacrimi urmate de regrete și o suferință foarte adâncă. Oamenii sunt diferiți de aceea au reacții diferite, unii se inhibă și pierd încrederea în lumea ce îi înconjoară, alții încearcă să-și găsească alți parteneri, unii își îneacă durerea în băuturi, alții ajung la sinucidere, dar de cele mai multe ori oamenii trăiesc cu această suferință veșnic chiar dacă în viața lor s-au schimbat multe lucruri. Amintirile plăcute se uită ușor, iar cele neplăcute nu se uită nici-odată mai ales cele provocate de persoana iubită. Da, ca și fiecare am și eu așa amintiri, amintiri care provoacă atâta durere și care nu se vor uita niciodată. Și poate că acum apare ideea că „ există și oameni fericiți, oameni care și-au schimbat viitorul și acum zâmbesc„ noi însă nu ne dăm seama nici pe aproape că undeva în adâncul sufletului durerea a rămas și doar atunci când ne amintim de ea, ea iese la iveală. Noi avem atâtea măști și pentru a ne crede fericiți noi ne folosim de ele. E greu… e foarte greu.. atunci când te crezi fericit de fapt îți îmbraci o mască, una din alea cu zâmbet, dar atunci când ești trist? Tristețea nu are mască, e un sentiment aparte provenit din interior. Mulți au încercat să-i ornamenteze o figură dar curajul lor a eșuat. Chiar și atunci când îți pui o mască tristă intenționat pari caraghios, și toți î-ți zâmbesc.

Acum vorbind despre aceasta chiar că m-a cuprins tristețea, și mi-am adus aminte de lucruri foarte dureroase, a-și putea să m-ă fac că le-am uitat ași putea să îmbrac o mască, de fapt asta și fac, dar atunci când sunt singură ea mă irită pe față și eu o dau jos… E atât de bine fără ea și e atât de comod, mi-ași fi dorit să nu o mai port însă nu pot, fără ea a-și părea un om pierdut, un om părăsit, fără ea am chipul atât de urâcios încât a-și fi speriat toată lumea din jurul meu.

A-și fi putut scrie atât de mult însă mi-a obosit privirea, și amintirile m-au copleșit și nici nu m-ă simt bine…

08/04/11-23:40