Eu nu am încetat s-ă cred în disperare

Și dacă tu nu ști-i că sufăr din a ta iubire,

Nici s-ă nu crezi că sunt plină de fericire ,

Și nici s-ă nu crezi că sunt albă năframă,

Chiar dacă inima me-a mereu mi te cheamă.

S-au poate să-ți imaginezi că sunt a ta vecie,

S-au poate că eu cred în a ta prostie,

Degeaba mă cuprinzi cu a ta privire,

Și încerci să-mi dai o clipă de-amintire .

Durerea n-a trecut, e tare ca o piatră,

I-ar interioru-mi e pată lângă pată,

Și dacă chiar încerci să te prefaci cumva

Șă ști-i că-i doar durere a mea și doar a mea .

Încet cu negre taine mi te prefaci lumină,

Dar inima ta neagră e plină și venină,

Cum vrei să te iubesc tăcere ne-mplinită,

Plină de-amărăciune de vaiet toropită.

Tu îmi distrugi speranța și plina me-a tăcere,

Și luna de iubire și clipa de plăcere,

Și forfotul de aer în care m-am urcat,

Și zâmbetul și dorul în acre am umblat.

Dar cum să cred în vise în mare-a disperarea,

În cugetul durerii în clipa de uitare ?

Și cum să te cuprind în ale mele palme,

Obrajii să-ți sărut să-ți spun cuvinte taine ?...

Și să î-ți mângâi fruntea tu stând în a me-a poală,

Șoptindu-ți la ureche hai scumpule hai scoală,

Cum pot să mă prefac să te iubesc nespus

Când Tu cu a ta mână, Tu totul ai distrus!